Ana Blandiana - "Descântec de ploaie"

Poezia “Descântec de ploaie” este o poezie din volumul Persoana Întâia Plural din 1964.  Este o poezie în ramă, deoarece începe şi se termină cu aceeaşi versuri: “Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile

Înnebunitele ploi şi ploile calme,

Ploile feciorelnice şi ploile – dezlănţuite femei.”

În poezie este descris o atmosferă de ploaie, iar aceste clipe când plouă poeta trăieşte intens sentimentul nemărginit al bucuriei. Este un univers purificator, ploaia e apa sfântă, care cade din cer, care uneşte cele două lumi. Avem impresia, că aduce din rai dragostea adevărată, că ne spală păcatele, ne curăţă de mizerie, curăţă lumea şi sufletele oamenilor. E apa, care după ce îţi spală păcatele devii frumoasă, pură, pregătită pentru dragoste. Ploaia are rolul să purifice întreaga lume.

În primele versuri descoperim o existenţă a ploii contradictorie:

„Înnebunitele ploi       şi       ploile calme”

„Ploile feciorelnice         şi       ploile ploile dezlănţuite”

"Ploile proaspete       şi     plictisitoare ploi”

Este exprimat sentimentul iubirii înplinite în care persoana se simte unică (cea mai frumoasă femeie) iar acest sentiment este accentuat de ploaie: „Numai atunci când plouă, / Să rostesc magica formulă „Sunt cea mai frumoasă femeie”. 

„Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă”

Autoarea textului descrie ce efect are ploaia asupra stării sale fizice, cum o face ploaia mai frumoasă: „ Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr”, „ Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii”  

Printre rânduri descoperim o stare de bucurie generată de o dragoste profundă, sentimentul este asociat fenomenului ploii, care exprimă sentimentul dezlănţuit la cote maxime. Este o dragoste, care îşi aşteaptă împlinirea, este o dragoste profetică, care îşi aşteaptă catharsisul. Este exprimată bucuria extraordinară a încrederii într-o iubire împărtăşită şi împlinită dincolo de margini.

Exprimă aşteptarea momentului unic al întâlnirii fizice ale cele două fiinţe, neexistând nici urmă de îndoială ca această întâlnire va avea loc.

Atunci când iubeşti totul în jurul tău are o anumită vrajă, iar tu devii un axis mundi, când bucuria parcă nu poate fi exprimată decât în cuvinte foarte simple, dar profunde şi adevărate. Ploaia împărtăşeşte ca un partener acest sentiment nemărginit de iubire şi potenţează sentimentul unic şi inegalabil al iubirii. Ploaia este fenomen al naturii. Este decor, este podoabă: “franjurii ploii în păr “ şi este elemental, care declanşează strigătul de bucurie al iubirii, care se vrea eliberată. Acest sentiment parcă vrea să cheme, să bucure, să răzbată dincolo de distanţa fizică, care o desparte de fiinţa iubită. Aşteptarea devine nerăbdare dar o nerăbdare cu “miros de dragoste” devenind un axis mundi, poeta simte că este privită şi persoanele de care este înconjurată sunt şi ei străpunşi de acelaşi sentiment copleşitor al iubirii: “Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi”. Întregul univers este implicat în marea iubire prin sentimentul de dragoste cu care o înconjoară: “Toţi trecătorii de mine sunt îndrăgostiţi.” Sentimentul este plin de patimă, de nebunie, de calm, este un sentiment dezlănţuit la modul absolut.  Aceste atribute: patimă, nebunie, calm, dezlănţuit sunt ataşate ideii de ploaie, dar metaforic exprimă atribute ale unei iubiri fără margini.

 Acest sentiment dezlănţuit presupune un sacrificiu, care de multe ori este necesar şi greu de purtat, aşteptarea fiind pentru persoana iubită un adevărat supliciu. Esenţa frumuseţii, ce constă în femeia udată de ploaia pură este întruchipată de femeia frumoasă, care ştie să aştepte, şi care totuşi aşteaptă. Interpretăm aceste versuri aflate ca sens în contradicţie, ca fiind expresia unei tulburări generate de o nemărginită iubire.

În decor este introdus alături de ploaie şi vântul sugerând un sentiment de nostalgie descătuşată, care se finalizează prin acelaşi gând orgolios dar plin de încredere: “Sunt cea mai frumoasă femeie, şi stiu să aştept.” Vântul parcă stârneşte dorinţa de eliberare a gândului şi sentimentului profund de dragoste. Nota dominantă este încrederea în înplinirea şi împărtăşirea acestui sentiment copleşitor.

Ploile sunt asociate ideii de femei dezlănţuite în exprimarea sentimentului devastator al iubirii. Practic fiinţa umană este răvăşită de acest sentiment.

Fenomenele naturii: ploaia, vântul prin efectul lor auditiv, vizual, olfactiv este un declanşator al unor sentimente şi nostalgii, este o orchestră, care după desfătarea de sentimente devine liniştită, mută, care te lasă să contemplezi starea  finală, în care te-a adus.

Ploaia este asociată firelor de iarbă albă prin care ea, fiinţa îndrăgostită se tăvăleşte cu bucurie, cu plăcere, rupând între dinţi firele şi umplânduşi dinţii cu ele. Sunt imagini metaforice extrem de sugestive, care plasează sentimentul de iubire în acest cadru solemn al ploii. Este conştientă, că sună orgolios, şi că-i urât atunci când spune: “Sunt cea mai frumoasă femeie”, e conştientă, că poate nici nu e adevărat dar atunci când plouă acest lucru devine realitate. Ploaia are harul de a-i conferi puterea de a se simţi unică, şi cea mai frumoasă femeie. Iubirea pentru ploaie înseamnă iubire pentru iubire, acest sentiment, care le întrece pe toate.

Titlul poeziei: descântec de ploaie nu e întâmplător, e o invocaţie, este nevoie de ploaie ca de un element sine qua-non pentru împlinire în planul iubirii. 

Descântec de ploaie

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile – dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să mă plimb cu ele în dinţi,
Să amuţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui “Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă “Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept,
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te îndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii –
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile – dezlănţuite femei...

Written by: Rebeka Torok