Ion Barbu a scris poezia Oul Dogmatic în ajunul Paştilor din anul 1925. În subtitlu aflăm următoarele rânduri:”Dogma: şi Duhul Sfânt se purta deasupra apelor”, rânduri din geneză, din facere, momentul de dinaintea creaţiei.
Semnificaţia titlului:
Cuvântul Dogmă înseamnă adevăr absolut, infailibil, care nu poate fi pus sub semnul întrebării. Dogma in Ortodoxie: sunt adevăruri de credinţă revelate prin descoperire Dumnezeiasca. Creştinii ortodocşi le consideră sfinte veşnice, neschimbătoare şi necesare pentru mântuire. Dogma nu reprezintă închiderea revelaţiei în tiparele raţiunii, ci prin dogmă exprimăm punctul intersecţiei noastre cu veşnicia sau cu Transcendentul sau cu Revelaţia şi nu raţionalizarea teologiei, cum afirmă teologia scolastică. Dogma are rostul de a ne introduce pe calea Adevărului, cum afirmă Sf. Maxim Mărturisitorul.
Oul reprezintă simbolul spiritual, şi totodată simbolul material: „oul sterp”.
Poezia are trei părţi, prima parte conţinând cinci versuri, a doua parte trei versuri, iar ultima având patru versuri.
În prima parte este prezentat ipostaza oului, cel spiritual şi cel material totodată unirea elementelor contradictorii prin sărut: „ Dar plodul ? / ...Din polul plus / De unde glodul! / Pământurilor n-a ajuns / Acordă lin / ... Sărutul plin.” De asemenea în prima parte găsim simbolul de purificare prin fierbere, care se poate asocia cu purgatoriul ( – un element din mitul religiei.): „E dat acestui trist norod / Şi oul sterp ca de mâncare” Tema creaţiei nu este amintită doar în subtitlu, ci şi în poezie, în această parte: „ Palat de nuntă şi cavou” .
În partea a doua a poemului este prezentat omul, care distruge lumea pură a creaţiei prin vopsirea oului în roşu: „ Nu oul roşu. / Om fără saţ şi om nerod, Un ou cu plod / Îţi vreau, plocon acum de paşte”. Oul roşu de asemenea se poate asocia cu jertfa, cu sângele lui Isus, prin care a salvat omenirea, redându-i viaţa veşnică după moarte.
În ultima parte întâlnim tema ciclicităţii timpului, forma oului rotund asemănat cu forma ceasornicului: „Şi mai ales te înfioară / De acel galben icusar, / Ceasornic fără minutar, / Ce singur scrie când să moară / Şi ou şi lume. Te-n fioară / De ceasul galben, necesar...”
În ultimele rânduri îndeamnă omul sa nu folosească oul sub nici o forma: „Încă o dată: / E Oul celui sterp la fel, / Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-n el. / Şi nici la cloşcă să nu-l pui! / Îl lasă-n pacea întâie - a lui, Că vinovat e tot făcutul, Şi sfânt doar nunta, începutul.” - adică acel timp, când încă virtualităţile sunt pure.
Written by: Rebeka Torok
